Sunday, January 20, 2019
Acasă Blog

Impresii din Zanzibar, Ep.4

0

Insula asta este, într-adevăr, paradisul pe pământ, cel puțin pentru turiști. Nisipul alb și fin, oceanul albastru și limpede, fauna acvatică colorată și abundentă, excursiile la delfini și snorkeling, cocotierii, bananierii, baobabii, ananaşii imenși, mango și bananele perfect coapte, creveții, calamarii și homarii cu sos de usturoi și lime, Coca Cola rece sub umbrarele din stuf, bungalow-urile cu vedere la ocean și aer condiționat, ce îți mai poți dori?

Ca turist, nu mult mai multe. Ca localnic, însă, paradisul ăsta lasă mult de dorit. Sunt multe sate ce încă nu au curent ori apă potabilă ori drumuri asfaltate sau măcar pietruite. Toate resort-urile au generator de rezervă, iar unele, mai retrase, au bazin propriu de apă și sunt alimentate zilnic cu cisterna, în timp ce fosele sunt golite cu vidanja.

Am văzut multe școli cu semnul Unicef pe ele, iar la ora de terminare a cursurilor se umplu străzile și plajele de copii în uniformă. Ăsta e semn bun, nu prea am văzut copii hai hui în zilele de școală, iar uniformele sunt mai mereu curate și îngrijite. Când ajung acasă, însă, se schimbă în ceea ce este probabil singurul lor rând de haine, de multe ori atât de ponosite încât nu mai știi care e peticul și care e materialul original.

Se joacă pe plajă ori pe vreun maidan cu mingi jerpelite ori își inventează jocuri care nu necesită jucării. Când văd străini, îi împresoară și fac o zarvă teribilă, ori stau la gardul vreunui restaurant și îi salută în engleză, sperând la o bomboană ori câțiva şilingi. Am scos la un moment dat un șervețel dintr-un pachet, după ce făcusem pe caruselul uman pentru niște țânci, și au fost absolut fascinați de invenție. Au vrut și ei, așa că imediat m-am trezit înconjurat de 9 copii care se tamponau atent pe frunți cu șervețele parfumate.

Am văzut mai multe piețe în care fermierii își aduc marfa în lăzi confecționate din lemn și în coșuri din frunze de palmier. Nu au lăzi standard, saci de rafie ori plastic. Pe marginea drumului se vând snopi de nuiele, de lemne de foc ori saci uriași de cărbune. Cei mai mulți încă folosesc aceste materiale pentru gătit iar cei un pic mai înstăriți folosesc butelii de gaz.

În oraș nu există nici un magazin de frigidere noi, doar curți cu frigidere la mâna a doua, a treia, a…n-a. Dacă se strică vreunul, nu ai de unde să cumperi ori comanzi o piesă anume, trebuie să improvizezi, să ai noroc să găsești una similară la dezmembrări ori să îl înlocuiești.

Se găsesc, din fericire, lapte la cutie, apă îmbuteliată și pui congelați. Doar pui congelați, și ăia cam sfrijiți. Nu piept dezosat, nu pulpe ori aripioare separat, nu inimi ori ficăței. Te descurci cu ce ai. Noroc că oceanul e foarte darnic cu varietățile de pește, altfel ar fi foarte monoton dpdv gastronomic.

Vestea bună e că văd acum mai mulți turiști decât acum 2 ani, mai multe minivan-uri pe șosea, mai multe bărci în larg. Localnicii au început să folosească masiv plățile pe mobil, și văd apărând și multe smartphoane, ce-i drept, mărci low cost.

(Scris pe 22 ianuarie 2017)

Impresii din Zanzibar, Ep.5

0

Astăzi am mers cu încă 3 turiști români la școala generală din satul vecin, Pwani Mchangani.

Aici învață peste 800 de copii, în grădiniță, ciclu primar și gimnazial, în clădiri din bolțari de ciment cu acoperiș și atât. Nu au uși și ferestre, doar niște spații dreptunghiulare unde ar trebui să fie acestea. Tabla este de fapt un petic vopsit negru pe unul dintre pereți clasei.

Cei mai mici nu au bănci, stau pe jos, fetele în față, iar băieții în spate, probabil pentru că nu prea iau notițe, iar cei de clasa a 3a – a 4a stau câte 3-4 în bănci, separați pe fete și băieți.

Profesorii au câte un singur manual pentru fiecare materie, iar copiii nu au deloc. Cei mici, din ciclul primar, primesc rechizite de la stat, însă cei din ciclul secundar trebuie să își cumpere singuri. Toți își cumpără uniformele, care sunt bine întreținute.

Directorul școlii e un tip extrem de original, jumătate Gaddafi, jumătate Papa Ioan Paul al II-lea. Ne-a spus că rolul lor e să educe cât mai mulți copii cât mai bine și că are în școală musulmani, dar și creștini și hinduși, dar asta nu contează deloc.

Am luat cu noi cam 700 de bomboane, fiind siguri că facem față, și s-au dovedit insuficiente. A intrat cu noi în fiecare clasă, iar copiii stăteau inițial smirnă și cântau vreun cântecel, până scoteam bomboanele și apoi baloanele colorate. Atunci se făcea hărmălaie, iar directorul devenea zbir, îi trimitea pe fiecare la locul lui și făcea tot posibilul să mențină ordinea.

La un moment dat, amicului român care împărțea bomboane i-a căzut una lângă un băiețel care deja primise. Cel mic a luat-o de jos și l-a tras de cămașă să i-o dea înapoi.

Când s-au terminat bomboanele, mai rămăseseră două clase nevizitate, cei mai mari dintre elevi. Am căutat prin rucsaci și am găsit două pachete de biscuiți și două ciocolate topite. Directorul a luat biscuiții și a plecat să îi împartă. Din fericire, biscuiții au ajuns pentru toți, inclusiv pentru el, care s-a întors cu câțiva în pachet și cu firimituri pe buze 🙂

Am văzut pe câteva table niște subiecte tratate destul de serios. La o oră de matematică primiseră tema: de ordonat crescător niște numere, de pus semnul < ori > între altele, de spus care este par și care impar. La o alta se făceau adunări și scăderi de numere cu 5 sau 6 cifre. Moneda locală, șilingul tanzanian, are un curs de aproximativ 2.200 pentru un dolar, așa că sumele care se folosesc în tranzacții încep de la mii în sus. Cam cum erau leii vechi.

La o clasă mare erau pe tablă niște informații extrem de interesante despre trusele de prim ajutor și cum se folosesc, mai ales în caz de calamitate. Mi se pare genul de curs ce nu ar trebui să lipsească din nici o programă școlară.

Bomboana de pe tort a fost când am adus din mașină mingea de fotbal nouă, care odată ajunsă în mijlocul curții a produs urale de la sutele de băieți care pândeau la ferestre și probabil a dus la scurtarea cu vreo 10 minute a orelor. Creioanele colorate și ascuțitorile au fost primite cu entuziasm ceva mai moderat.

(scris pe 31 ianuarie 2017)

Băile Govora – Pavilionul central de băi

1

Acest veritabil palat a fost construit între 1911 și 1914 și dat în folosință în 1915, având 146 de cabine unde se făceau diverse tratamente ale căilor respiratorii, de fizioterapie și hidroterapie. De-a lungul timpului a fost de mai multe ori modernizat și dotat cu aparatură de nouă generație.

Deși a fost preluat de comuniști, stabilimentul și-a continuat activitatea intensă, un document din 1986 arătând că în luna martie ar fi avut loc 74.661 de proceduri și tratamente. (asta dacă cifrele nu sunt umflate ca să iasă la cincinal).

Nu am aflat clar de când e abandonat, însă pare să fie așa de cel puțin 10 ani, după starea de degradare. Înțeleg că ar fi acum în proprietate privată și ar exista intenția de a fi renovat. În stațiune au început să apară semne de revitalizate a turismului, hotelul Palace (construit de același arhitect) și cazinoul fiind renovatei ar parcul central reamenajat cu bun gust. De asemenea, hotelul pentru care venisem inițial, aflat în centrul orașului, este și el în stadiu incipient de reabilitare. Am mai găsit alte două ruine superbe dar le vom vedea mai târziu.

Observați tâmplăria din holul central, care se curbează odată cu pereții pentru a păstra aspectul încăperii.

Biserica din Măgureni, CL

0

Satul Măgureni ține de comuna Sărulești, unde se află și lacul cu același nume, celebru pentru capturile de crap ce au adus recorduri mondiale.

Lacul s-a format în 1983, făcând parte din lucrările de amenajare a canalului București-Dunăre, are o suprafață de 420ha, o lungime de 20km și o lățime maximă de 600m. Pe fundul lacului se găsesc rămășițele satelor Ciofliceni şi Pavliceni, părţi din Săruleşti-sat, Presna şi Sănduliţa. În 1989 proiectul canalului a fost abandonat deoarece inginerii au constatat că nu se poate menține un nivel constant al apei pentru navigație.

Pe malul sudic al lacului, la câteva sute de metri de satul Măgureni, pe o peninsulă, au rămas abandonate bisericuța construită în 1674 și clopotnița ei.

Impresii din Zanzibar, Ep3

0

Spre deosebire de Cuba, unde nu au voie să iasă cu barca și să pescuiască decât cu licență, și nu se știe unde naiba e peștele, că peste tot se găsește doar pui cu orez sau porc cu fasole, în Zanzibar atât localnicii, cât și turiștii se bucură din plin de fructele mării.

La orice terasă poți comanda, la orice oră, “Fish of the day”, adică “Ce-o fi prins pescarul de dimineață”. La cele mai răsărite, găsești întotdeauna ton, kingfish, biban de mare, calamar, caracatiță, creveți și homar, toate proaspete. Găsești și pui ori vită, de regulă sub formă de frigărui, în variantele picant, foarte picant și Iadul Însuși.

E recomandat ca, orice ai comanda, să fi văzut acel ceva mișcând de curând. Toate astea sunt însoțite de chipsy (cartofi prăjiți), legume la grătar, banane prăjite, cous cous, orez, etc.

Cea mai gustoasă masă din istorie am luat-o pe o insulă, la vreo 5km în larg. Plecasem vreo 16 oameni cu barca, încălcând toate regulile de siguranță maritimă din lume, stând atârnați pe margini, cu picioarele ori mâinile în apă. Cumpărasem din port niște biban roșu, iar barcagii au zis că mai luăm ceva din drum (stupoare).

Pe la 4km în larg, ne oprim lângă un soi de baliză/flotor legat cu sfoară de fundul apei, ce părea să nu fie mai adâncă de 3m. După câteva clipe, iese la suprafață un tip cu mască și ochelari de scafandru, fără tub de oxigen. Schimbă câteva vorbe cu barcagiul, își pune masca și pleacă înspre fundul apei, lăsând să se vadă pușca-harpon din mâna dreapta. Revine imediat cu o ditamai caracatița, pe care ne-o aruncă în barcă, ia banii, îi bagă sub mască și își vede de treabă.

Peste jumătate de oră, pe insulă, se băteau turcii la gurile noastre. E o insulă nelocuită, dar folosită pentru a duce turiștii la plimbare și grătar de pește. Sunt câteva umbrare din lemn și niște băncuțe, și vin localnicii cu lăzi frigorifice din care îți vând bere ori sucuri, relativ reci.

Pe o limbă de nisip, aproape de insulă, se vedeau niște umbrare din pânză și un morman de nuci de cocos. Dacă îți cumpărai o nucă de cocos, puteai sta sub umbrar. Dacă nu, te bronzai. După câteva ore, proprietarii umbrarelor strâng și pleacă, luând cu ei cojile rămase. Când vine fluxul, din limba de nisip rămâne doar un dâmb abia vizibil.

De cine și de ce am râs în 2018

0

Am ales cele mai amuzante 25 de postări ale anului 2018 ca să mai râdem o dată.

Recunosc, inițial am vrut să pun doar 10, apoi 20, dar nu m-am putut decide și oricum mi-a fost greu să mă opresc la 25. Doamne, ce-mi plac glumele mele!!!

Depoul Fetești

0

Depoul din Fetești a fost construit în anii 1880, în 1890 începând construcția podului feroviar peste brațul Borcea, proiectat de Anghel Saligny. Doi ani mai târziu, în incinta depoului este construită o centrală electrică cu patru motoare Diesel și o putere totală de 285KW.

Jumătatea stângă a depoului pare a fi clădirea originală, întrucât are coșuri de fum pe fiecare linie, pentru testarea locomotivelor cu aburi. Cea dreaptă pare puțin mai nouă sau poate doar mai bine întreținută, având uși din tablă de aluminiu, în spatele cărora se disting câteva locomotive Diesel făcute de Electroputere Craiova în anii ’60.

În curte zace o locomotivă cu aburi construită de uzinele Skoda în 1921, destul de întreagă. Câteva sute de metri mai departe, pe o linie dezafectată, găsim rămășițele altei locomotive cu aburi, produsă la Reșița în 1937. Din ea lipsesc deja toate piesele ce puteau fi demontate și duse la fier vechi, inclusiv masivul capac frontal. În spatele ei e o foreză de zăpadă acționată tot de un motor cu aburi. Se pot vedea cazanul uriaș și roțile zimțate ce transferau puterea către freza montată frontal.

Cele două locomotive aparțin, se pare, Ministerului Culturii, fiind ceva obiecte de patrimoniu. Legea spune că nu pot fi reparate decât de experți ce lucrează la o uzină autorizată, ceea ce nu există în România, așa că sunt lăsate în ploaie. Logic, nu?

Acest avizier de mare angajament…

Locomotivă bonus, nu știu nimic despre ea.

Locomotiva produsă la Reșița

Cuptorul locomotivei cehoslovace

Roșii “turcești” vs roșii “românești”

0

A sosit iar sezonul când românii se lamentează că în magazine se găsesc legume din import, așa că trebuie făcută lumină în subiect.

“Roșiile turcești” (italiene, olandeze, israeliene, etc) se găsesc în magazine și chiar și piețe în perioada noiembrie-mai, când nu sunt disponibile tomate produse local.

Lipsa aromei naturale se datorează selecției repetate a hibrizilor în funcție de caracteristici precum productivitatea, rezistența la transport, manipulare și shelf life. Aroma aceea e dată de o substanță secretată de plantă pentru a se apăra de dăunători, iar în condiții de producție în seră este înlocuită de pesticide și devine inutilă. Se numește selecție artificială.

Dacă nu ar veni din țări mai calde și ar fi produse aici pe timpul iernii, legumele ar fi mult mai scumpe și mai lipsite de gust, pentru că România are ierni mult mai reci și mai întunecoase decât Turcia, de exemplu. Să încălzești și să luminezi o seră de legume pe timp de iarnă în România costă substanțial mai mult decât dacă ai cumpăra roșiile de la cei care le produc mai ieftin și le-ai transporta până aici.

Nimeni nu e nebun să plătească transport pe mii de km în loc să bage banii în buzunar și să aducă roșii de la Dăbuleni, doar că legumele nu sunt pantofi, nu se produc pe linia de asamblare.

Legumele disponibile în piețe în martie-octombrie sunt, într-adevăr, mai gustoase, pentru că sunt produse în perioada caldă, iar soiurile folosite nu sunt alese exclusiv pentru rezistența la transport. Roșia a fost culeasă aseară ori azi dimineață, ai cumpărat-o după amiază, iar seara o mănânci. 24-48h de la cules.

Roșia din Turcia a stat 12h în ladă după cules, 48h pe drum, 12h în depozitul central al supermarketului, încă 12h până a ajuns la raft. Cel puțin 3-4 zile până o cumperi tu.

Dar de ce ne-am plânge ca sunt legume din import în magazine? În mod tradițional, românul nu consuma legume proaspete de Crăciun, pentru că nu avea de unde. Așa au apărut murăturile, oamenii încercau să conserve legume pentru iarnă și au descoperit că sarea încetinește descompunerea.

În aceeași logică, țările arabe se întreabă probabil de ce importă anual 2 milioane de oi din România. Pentru că aici sunt dealuri cu iarbă din belșug, iar la ei nu.

 

Impresii din Zanzibar, Ep.2

0

 

Insula are, teoretic, 600.000 de locuitori, dar zău că nu par a fi mai mulți de 100.000 în Stone Town (capitala și singurul oraş) și cele câteva sate de pescari pe care le vezi pe plaje.

Drumurile asfaltate se pot număra pe degetele de la mâna unui tăietor de lemne ghinionist, transportul în comun e reprezentat de camionete cu remorcă și coviltir, care opresc oricând cineva trebuie să urce ori coboare. Mergând pe șosea, prin pădure, dai peste grupuri de călători ce cară coșuri cu fructe ori cu pește ori te miri ce, dovadă că sunt și multe așezări inaccesibile.

Casa Embiricos – Palatul Navigației din Constanța

0

Clădirea art nouveau își ia numele de la familia de armatori greci Embiricos, stabiliți inițial în Brăila, unde făceau afaceri cu cereale și cărbune la începutul secolului XX. Unchiul Alcibiades și nepoții Leonidas şi Mihail Embiricos operau, în 1912, 99 de nave fluviale și maritime și făceau comerț cu lumea întreagă.

La 1 mai 1914, frații Leonidas și Mihail inaugurau prima cursă transatlantică dintre Marea Neagră și New York, cu pornire din Portul Constanța și escale în Pireu și Marsilia. Până la intrarea României în Primul Război numărul călătorilor îmbarcați în cursele firmei a ajuns la 5.000.

Postări populare