Nu pot înțelege naționalismul de nici o culoare. Eu nu sunt nici mândru și nici nu mi-e rușine că sunt român.
Asta pentru că e doar un rezultat al al faptului că m-am născut la un moment dat într-un spațiu anume, așa că nu am nici un merit și nici o vină. Mai mult, născându-mă în același spațiu cu diverși oameni excepționali ori îngrozitori, nu împrumut nici din calitățile și nici din trăsăturile lor negative, iar ei nu îmi datorează ori reproșează mie nimic.
Dacă alegi să fii mândru de soldații din Primul Război care au luptat eroic pentru un ideal național, trebuie să îți fie rușine și cu comandanții care au luat inițial decizii strategice greșite și cu birocrații care ținuseră armata slab pregătită și echipată, trimițând zeci de mii de români la moarte sigură.
Dacă te lauzi cu Nadia, Hagi și Patzaichin, trebuie să îți asumi și lipsa de rezultate a echipei naționale din ultimii 20 de ani. Cu atât mai mult cu cât numele alea numai românește nu sună.
Dacă alegi să fii mândru de Cuza, Brătieni, Kogălniceanu, Luptătorii anticomuniști, Coposu, etc, trebuie să îți amintești și de Zelea Codreanu, Gheorghiu Dej, Ceauşescu, Vişinescu și alții de teapa lor.
Dacă dacii au fost un mare popor, nu uita că nu au lasat în urmă scrieri sau artă, iar romanii au construit mii de km de drumuri pietruite în regiunile cucerite.
Dacă ești mândru de un Paulescu, Vlaicu sau Enescu, uiți câți obscurantişti au trăit și trăiesc în România, că Elena Ceauşescu era doctor, iar Ecaterina Andronescu e ministrul etern și recurent al educației.
Dacă susții că românii sunt ospitalieri, nu uita de pogromurile de la București și Iași.
România nu e cel mai bun loc de pe planetă și cu siguranță nu e cel mai rău. Dar să îți creezi singur o imagine idilică și să te închizi în ea nu ajută cu nimic, e doar o falsificare a realității ce uneori ține loc de alte realizări reale.
(Textul a fost publicat inițial pe 1 Decembrie 2017)
