Dezbaterea legată de creşterea sau abolirea salariului minim nu este una nouă, dar argumentele împotriva existenţei lui trebuie reluate şi înnoite constant, din cauza efectelor nocive pe care acesta le are în economie.
Cel mai des, binevoitorii ne spun că angajații trebuie să primească un salariu care să le asigure un trai demn sau mai bine să nu fie angajați deloc, căci sunt exploatați. De parcă e mai demn să fii șomer și să depinzi de ajutorul de la stat.
Ca orice alt cost monetar al unei tranzacţii între doi agenţi economici, salariul este un “preţ”, cel al muncii depuse de către angajaţi. Şi ca orice preţ, acesta se formează, în mod natural, la întâlnirea cererii cu oferta de muncă, adică prin raportarea tuturor antreprenorilor dispuşi să angajeze la numărul de posesori ai abilităţilor de care aceştia au nevoie. Trebuie menţionat faptul că, din considerente geografice şi de specific al fiecărui sector economic, acest raport nu este constant, putând exista zone sau domenii în care există prea mulţi potenţiali angajatori relativ la angajaţi sau invers. Un salariu minim impus prin lege presupune, practic, faptul că există o distribuţie simetrică în spaţiu a ambelor categorii de agenţi, şi/sau o mobilitate perfectă a forţei sau a locurilor de muncă, ambele premise fiind false.
Mobilitatea persoanelor slab calificate este una redusă (inclusiv prin faptul că venitul pe care îl pot realiza nu le permite să îşi mute domiciliul, să locuiască cu chirie sau să facă naveta pe distanţe lungi), motiv pentru care este important ca mobilitatea angajatorilor să fie una ridicată. Creşterea costurilor celor din urmă prin majorarea artificială a salariului este o piedică în calea mobilităţii locurilor de muncă.
De asemenea, salariul minim impus prin lege aduce pe picior de egalitate zonele dezvoltate economic cu cele mai puţin dezvoltate, eliminând astfel orice avantaj al celor din urmă în atragerea de investiţii. Zonele rurale şi oraşele mai mici nu beneficiază de infrastructura, apropierea de furnizori, prestatori de servicii şi instituţii ale statului de care beneficiază oraşele medii şi mari, fiind mai puţin atractive decât acestea pentru noi investiţii. Dacă elimini în mod artificial singurul avantaj comparativ pe care acestea îl au, respectiv costul mai redus cu munca, nu e de mirare că şomajul este ridicat, iar cele mai multe dintre persoanele active sunt implicate în “agricultura de subzistenţă”. Adică nu au un loc de muncă.
De aceea, este important ca preţul muncii să fie liber să fluctueze pentru a îşi exercita rolul de semnal purtător de informaţii: un salariu mic ar atrage angajatorii într-o anume zonă sau sector. În acelaşi timp, le-ar arăta angajaţilor că ar trebui să se orienteze către alte zone, domenii sau chiar ocupaţii (prin recalificare), şi le-ar transmite tinerilor să se îndrepte către studii şi specializări mai bine plătite.
Dacă toate persoanele apte şi dispuse să muncească ar fi angajate, chiar şi cu nişte salarii extrem de mici, atunci fiecare antreprenor care creează noi locuri de muncă ar fi nevoit să ofere salarii mai mari decât cele existente pe piaţă pentru a atrage forţa de muncă de care are nevoie. Prin acest mecanism, salariile ar creşte în mod natural, prin acţiunea pieţei, şi ar reflecta exact nevoia de muncă, valorea muncii şi distribuţia acestei nevoi în spaţiu şi pe sectoare. În acest mod, şi alte persoane care înainte nu erau dispuse să muncească din cauza nivelului salariului (persoane ocupate în agricultura de subzistenţă, casnice sau şomeri) vor fi stimulate să îşi găsească un loc de muncă permanent.
De ce impune statul un salariu minim? Pentru a crea (falsa) impresie că are grijă de angajaţi şi pentru că efectele vizibile par pozitive, iar cele negative sunt ascunse. Conform șefului Cartel Alfa, după majorare între 1,4 și 1,5 milioane de angajați vor câștiga salariul minim, adică aproximativ o treime dintre salariați.
Vedem, deci, că aproape un milion și jumătate de alegători vor mulţumi guvernului pentru creşterea salariului lor. Ceea ce nu vedem, însă, sunt locurile de muncă ce ar fi putut fi create dacă nu ar fi crescut costurile angajatorilor şi chiar locurile de muncă ce vor fi desfiinţate pe termen mediu din aceeaşi cauză. Pe scurt, salariul minim creează şi menţine şomajul.
Să nu uităm faptul că un salariu minim brut de 2000 lei înseamnă un cost total de 2050 lei pentru angajator, din care doar 1219 lei ajung la angajat.
Statul nu doar că denaturează semnalele din piaţă, dar îşi creşte propriile costuri cu personalul, în condiţiile în care nu este dispus să ia măsuri de ajustare a numărului de angajaţi, aşa cum o fac actorii privaţi.
Şi totuşi, ce se poate face pentru creşterea generalizată a salariilor, îndeosebi a salariilor mici? Ca să putem răspunde corect la această întrebare, ar trebui să găsim răspunsul la alta: De ce există angajaţi care sunt plătiţi cu mult mai mult decât salariul minim legal? Sunt ei foarte buni la negociere sau sunt angajatorii lor foarte slabi?
Cine este plătit bine şi foarte bine, în afara managerilor companiilor de stat falimentare? Angajaţii din IT, industria farmaceutică, finanţe, consultanţă şi alte servicii, media, etc. Adică domenile în care cererea de angajaţi calificaţi este îndeajuns de mare încât concurenţa pentru munca lor să ridice preţul acesteia. Şi nu este neapărat apanajul celor cu studii superioare. Pentru locuitorii din oraşele mari este un fapt bine ştiut că meseriaşii buni sunt şi scumpi şi greu de găsit.
Concurenţa între angajatori într-o economie de piaţă este singurul proces care poate duce la creşterea sustenabilă, constantă şi fără efecte secundare ascunse. Dar pentru aceasta este nevoie de o relaxare a politicii fiscale (observăm că un salariat primeşte efectiv doar 58% din ceea ce produce, urmând să plătească şi TVA pe consum), de reducerea birocraţiei şi corupţiei aferente şi de dezvoltarea infrastructurii pentru a transforma cât mai multe persoane inactive în potenţiali angajaţi.
Doar că România nu este, de fapt, o economie de piaţă decât pe alocuri.
Suntem experti in furatul caciulii.