Aceşti socialişti naivi şi inimoşi, dar ignoranţi în economie şi violenţi

Scriu aceste rânduri ca să dau glas impresiilor pe care le-am adunat în ultimele trei săptămâni în urma mai multor discuţii cu diverşi socialişti, care au culminat cu dezbaterea Capitalism vs Socialism de marţi, 28 Mai , de la Universitatea Româno-Americană. Am tras câteva concluzii despre modul de gândire al unui socialist, bazându-mă exclusiv pe discuţii în care încercam să opun argumente logice altor argumente, de preferat…tot logice.(articolul e din 2013)

Primul lucru pe care l-am observat este naivitatea socialiştilor, dat fiind faptul că toţi se dezic de ororile pe care această doctrină le-a adus în secolul XX. Părerea că socialismul este o idee bună care a fost pusă greşit în aplicare este una recurentă, şi toti blamează regimurile totalitare care au ucis peste 100 de milioane de oameni ca fiind denaturări ale doctrinei pure. Am primit chiar şi o observaţie conform căreia n-ar fi “chiar atât de mulţi”. Imi pare rău că am exagerat, dacă erau doar câteva zeci de milioane, este de înţeles pentru un experiment social care a luat o turnură nedorită, aveţi liber să mai încercaţi!

De asemenea, nu încetează să ma surprindă faptul ca nimeni nu pare să observe că ţările cu cei mai mulţi imigranţi sunt cele care au economii semnificativ mai libere faţă de restul lumii. Poate că nu sunt eu la curent cu ştirile, dar nu cred că există oameni care îşi riscă viaţa, construiesc plute, bărci şi submarine improvizate şi trec frontiera la adăpostul întunericului spre Coreea de Nord, Cuba sau Venezuela.

Mai mult, mi se pare o scăpare enormă faptul că, deşi acuză oamenii organizaţi într-un sistem capitalist că sunt egoişti şi răi, le schimbă ca prin minune atributele atunci cand sunt sub tutela unui stat socialist. Prin simplul fapt că sunt aleşi de 51% dintre votanţi ca să decidă vieţile tuturor, birocraţii se schimbă radical, nu îşi mai urmăresc interesul personal şi devin modele de onestitate. Exact aceiaşi oameni care, mai înainte, în piaţa liberă, se sfâşiau unii pe alţii şi nu dădeau nici o fărâmă de pâine celui care are nevoie de ea. Relativitatea morală este la ea acasă.

Cel puţin naivă mi se pare afirmaţia conform căreia “socialismul nu urmăreşte bunăstarea fiecărui individ în parte, ci pe cea a societăţii, ca întreg”. Pe lângă reducerea oamenilor la stadiul de paie nesemnificative într-o căpiţă omogenă, nu pot să nu mă întreb: cum poate cineva să demonstreze că bunăstarea mulţimii este mai ridicată decât suma bunăstărilor fiecărui individ în parte?

Tot naivitate consider că este şi să dai kibbutz-ul, comunităţile Amish şi falansterul ca exemple de societăţi funcţionale organizate pe principii comuniste şi să crezi că modelul poate fi extins la nivelul unei ţări întregi. Dacă au fost vreodată funcţionale şi autonome de restul economiilor din jur, acestea sunt în perfectă concordanţă tocmai cu economia liberă şi cu asocierea voluntară între membrii unei societăţi, pe baza oricăror principii au ales aceştia. Aplicarea acestor principii fără acordul explicit al tuturor membrilor, la nivelul unei ţări, nu poate aduce aceleaşi rezultate, tocmai din cauză că aderarea nu mai este voluntară.
Socialiştii sunt, de asemenea, nişte oameni inimoşi, cărora le pasă de cei din jurul lor, de cei care au venituri mici, de cei cărora nu le place munca sau pur şi simplu au luat decizii greşite în viaţă, băgându-i laolalta cu cei care nu pot munci efectiv. Pentru a îi ajuta pe aceştia, ei sunt pregătiţi nu să dea bani de la ei, nu să ceară bani de la alţii, nici să înfiinţeze asociaţii sau fundaţii, ci să acorde celor aleşi de cel puţin 51% dintre votanţi privilegiul de a decide cât să confişte de la creatorii de valoare din economie, cui să-i distribuie valoarea confiscată şi care este pedeapsa în cazul în care aceştia nu sunt la fel de inimoşi ca şi ei.

Am primit, în loc de argumente, exemple cu încărcătură emoţională, cu oameni cu venituri reduse, care nu îşi permit să îşi trimită copilul la şcoală. Având în vedere că nici un economist libertarian pe care îl cunosc nu susţine desfiinţarea sistemului statal de pensii, de sănătate şi de învăţământ de mâine, ci doar liberalizarea primelor două şi introducerea de vouchere în cel de-al treilea, grija socialiştilor este nejustificată. Mai mult, ei privesc întotdeauna efectele şi încearcă să le amelioreze, în loc să privească spre cauze: de ce au unii oameni venituri mici? Să fie pentru că nu există locuri de muncă în oraşul lor? Pentru că plătesc taxe de peste 60% din cât câştigă sau pentru că în sectorul lor nu există competiţie sau angajatori? Pentru că în locul taxelor nu primesc drumuri pe care să vină investitorii, nu primesc spitale şi şcoli aşa cum li se promit sau pensii corelate cu valoarea contribuţiilor de o viaţă? Ei nu se gândesc la toate acestea, pentru că sunt inimoşi, nu raţionali. Ei cred ca oamenii aceia sunt pur şi simplu săraci şi trebuie ajutaţi.

Ce m-a frapat cel mai mult şi m-a pus în dificultate este ignoranţa totală faţă de de principiile economice, faţa de lucruri evidente şi intrinseci naturii umane şi activităţii economice aşa cum sunt nevoile, specializarea, producţia în masă, acumularea de capital, formarea şi rolul preţurilor, profitul, etc.

Mi s-a părut surprinzătoare necunoaşterea sensului corect şi complet al termenului “capitalism”, în discuţiile cu socialişti. Pentru ei, orice s-a întâmplat în România în ultimii 23 de ani şi în lumea non-comunistă în ultimii 200 de ani a fost capitalism. De aceea, capitalismul a fost blamat pentru colonialism, munca minorilor în Anglia sec. XIX şi în unele ţări sărace astăzi, Marea Depresiune şi criza subprime, sărăcia din Africa şi “exploatarea” ţărilor cu costuri mici ale forţei de muncă, politica de salvare a băncilor şi companiilor “too big to fail”,  privilegii şi monopoluri acordate preferenţial de către diverse state, războiul din Irak, Apartheid, etc.

Hai să clarificăm o dată pentru totdeauna: capitalismul este un sistem economic care decurge din evoluţia pieţei libere şi se bazează pe libertatea oamenilor de a dispune de proprietatea lor aşa cum cred de cuviinţă, atât timp cât nu lezează dreptul identic al altora. De aici începe schimbul economic, producţia organizată, specializarea şi diviziunea muncii, apar preţurile bunurilor, profitul, acumularea de capital şi reinvestirea, creşterea bunăstării pentru toţi actorii implicaţi. Nu are legătură cu intervenţiile statului în economie, cu distorsiunile create de ajutoare, subvenţii, reglementări, emisiune centralizată de monedă, şi în mod cert nu are legătură cu acţiunile militare ale unor state.

Mi s-au spus lucruri foarte interesante: există un număr limitat de locuri de muncă la nivelul oricărei economii. Se pare că nevoile umane sunt limitate, şi, odată satisfăcute, nu mai e nevoie de produse noi, deci unii oameni sunt pur şi simplu excluşi din câmpul muncii.

Există şi socialişti care susţin nu doar organizarea economiei pe baza dictonului “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, aparent voluntar, ci şi un sistem economic în care banii sunt aboliţi. Uităm că banii sunt o apariţie naturală, spontană, pe piaţă, şi esenţială pentru calculul economic, pentru cuantificarea costului unor bunuri, a preţului lor, a salariilor care orientează lucrătorii către sectoarele în care sunt cei mai productivi şi a profitului care-i arată antreprenorului dacă serveşte sau nu în mod eficient consumatorii. Uităm şi haosul economic, sărăcia şi moartea a milioane de oameni în Cambodgia lui Pol Pot, în care moneda, proprietatea privată şi pieţele au fost abolite. Încă un experiment social  regretabil, şi doar pentru că omul se încăpăţânează să îşi păstreze natura intactă şi nu vrea să evolueze către un Om nou.

Se pare că soluţia constă în răsplata direct proporţională cu numărul orelor lucrate, deşi am bănuielile mele că la săpat şanţuri nu se va înghesui nimeni, în timp ce la munca de birou vom avea personal din belşug. În schimb, aş vrea să văd şi eu în ce mod sunt răsplătiţi muncitorii unei fabrici care produce stâlpi de telegraf, atunci când împart rodul muncii lor. De fapt, nu cred că o “economie” fără monedă poate crea produse cu mult mai complexe decât o omletă cu brânză.

Aparent, socialiştii nu cred că un schimb voluntar este unul mutual avantajos. Adică dacă plătesc o sumă de bani pentru o sticlă de apă, eu nu aloc o valoare mai mare apei decat aloc banilor, iar schimbul nu imi este avantajos. Se pare că avantajul este întotdeauna doar de partea patronului, care încasează de la mine nu doar costul de producţie, ci şi o marjă de profit. Se ignoră însă ceea ce nu se vede şi nu este cuantificabil: beneficiul meu, pe care nu îl pot exprima monetar, dar îl manifest prin ierarhizarea preferinţelor: banii îmi sunt mai puţin utili decât bunul “apă”.

De aici, ne îndreptăm către ideea că profitul este imoral, iar patronul este un exploatator, atât faţă de consumatori, cărora le vinde produsele la un preţ mai mare decât costul de producţie, cât şi faţă de angajaţi, pentru că nu împarte profitul cu ei.

În primul rând, trebuie să clarificăm un lucru foarte important: dacă ceva nu se vede, şi nu se măsoară, nu înseamnă că nu există: dacă un antreprenor obţine (atenţie, nu “câştigă”!) un profit de 1 milion de dolari, înseamnă că el a adunat din piaţă factori de producţie (materii prime, utilaje, muncă), i-a pus la un loc prin diverse procese, şi a dat înapoi pieţei produse care aveau valoarea cu cel puţin 1 milion şi un dolar mai mare decât costul factorilor de producţie. De unde ştim asta? Simplu: dacă pentru cumpărători utilitatea bunurilor ar fi fost egală sau mai mică cu utilitatea banilor cheltuiţi, aceştia nu ar fi derulat tranzacţia.

În al doilea rând, trebuie să înţelegem în ce constă punctul forte al doctrinei socialiste, şi anume exploatarea angajatului de către angajator. Se pare că un acord voluntar al celor două părţi, prin care una se angajează să lucreze un anumit număr de ore în anumite condiţii, iar cealaltă se angajează să plătească o sumă de bani în schimbul acestui serviciu, respectat de ambele, nu este unul moral. Plata salariului nu este suficientă, deoarece este necesară şi distribuirea unei părţi din profit. Întrebarea care imi vine inevitabil în minte este: pe ce se bazează acest “drept”? Au contribuit salariaţii la investiţia iniţială, asumându-şi riscuri asemănătoare cu antreprenorul? Vor aduce ei bani de acasă în cazul în care se înregistează pierderi, sau standardul este acum “naţionalizarea profiturilor şi privatizarea pierderilor”?

Tot în acest context, nu pot să nu observ minimizarea rolului esenţial al antreprenorului în economie: el este cel care are o idee, o viziune, o propunere nouă pentru consumatori, un produs mai bun sau mai ieftin. El este cel care îşi riscă avuţia, fără a avea certitudinea că o va recupera şi înmulţi. În lipsa lui, actualii angajaţi ar fi fost doar un grup de oameni cu competenţe în diverse domenii, dar fără un scop, fără o direcţie şi fără posibilitatea de a oferi pieţei un produs util, în schimbul căreia să realizeze venituri şi să le fie răsplătite eforturile şi abilităţile.

Cumva, orice om care prin antreprenoriat sau prin muncă salariată asiduă şi competentă ajunge să deţină o avere însemnată este vinovat de sărăcia acelora care au venituri mult mai reduse. Se pare că avuţia este limitată pe Pământ, şi nimeni nu poate acumula mai multă decât în detrimentul altora, cărora le rămâne mai puţină. De aceea, soluţia pentru orice problemă economică a societăţii este redistribuirea. Ce este însă ciudat este că în ţările în care acest sistem a fost pus în aplicare, după fiecare rundă de redistribuire, avuţia totală era din ce în ce mai puţină, în timp ce în ţările capitaliste aceasta era multiplicată semnificativ de către fiecare individ în parte.

Este inutil să încerci să porţi o discuţie coerentă despre un subiect economic anume cu un om ignorant din acest punct de vedere. În mod invariabil, în momentul în care se simte încolţit, va divaga, va introduce argumente emoţionale, va face referiri la situaţii şi cazuri în care nu capitalismul este cel vinovat de problema exemplificată, va face apel la puterea majorităţii şi la autoritatea statală.

Astefel, ajung la ultimul şi cel mai îngrijorător atribut al socialiştilor: înclinaţia căre violenţă. Dat fiind faptul că neagă însuşi liberul arbitru şi proprietatea omului asupra corpului său şi asupra rodului muncii sale, socialiştii consideră aceste drepturi natuale ca fiind simple “convenţii sociale”. Cu alte cuvinte, libertatea de a acţiona şi de a beneficia de proprietatea sa este doar o formă de toleranţă a societăţii faţă de individ. De aceea, această masă aparent amorfă, societatea, poate decide asupra modului în care un om ar trebui să îşi trăiască viaţa, ce ar trebui să producă, cât să primească în schimbul muncii lui şi cum să utilizeze resursele obţinute.

Am aflat că este etic să intervii în mod violent între doi oameni care au o relaţie paşnică, voluntară, aşa cum sunt, de exemplu un angajat şi un angajator. Dacă cei doi angajează în acte de comerţ care nu dăunează nici unei terţe persoane, dar nu sunt pe placul binevoitorilor şi deţinătorilor „moralităţii” absolute, aceştia din urmă au dreptul de a interveni cu forţa, de a împiedica tranzacţia şi de a pedepsi părţile implicate. Dacă „violenţă” vi se pare un cuvânt prea dur, gândiţi-vă la ce implică abaterea de la legile socialiste: amendă sau încarcerare.

Dacă, de exemplu, un om acumulează avuţie peste un prag anume, stabilit în mod complet aleator, el poate fi supus confiscării de către semenii săi mai inimoşi, în numele echităţii sociale. Dacă se opune şi are neobrăzarea de a încerca să păstreze ceea ce a creat şi acumulat prin forţe proprii pe o piaţă liberă (însuşire supranumită şi “lăcomie”), el va fi aspru judecat şi pedepsit.

Tot socialiştii deţin şi cheia unei vieţi sănătoase: ei ştiu că trebuie evitate consumerismul şi căutarea de confort material, trebuie limitate cantităţile de sare, zahăr, grăsimi, piper şi pătrunjel din mâncare, ambalajele excesiv de mari, care te fac să cumperi în mod iraţional, sucurile carbogazoase şi orice alte ameninţări la adresa unei vieţi tihnite. Toate acestea se fac, desigur, prin interzicerea producţiei sau comercializării, prin confiscarea bunurilor, amendă sau închisoare.

Soluţia pentru o viaţă de familie fericită este un raport echilibrat între timpul de lucru şi cel dedicat familiei: nimănui nu ar trebui să-i fie permis să lucreze mai mult de 8 ore pe zi, indiferent de câtă nevoie are individul respectiv sau familia lui de un venit suplimentar. Cei care muncesc mai mult de atât sunt “Sclavii consumului”, iar familia stă cu ei doar pentru bani. Evident, cei care sunt dispuşi să plătească oameni care sunt dispuşi să lucreze mai mult de 8 ore zilnic sunt nişte exploatatori fără inimă, şi trebuie chemat de urgenţă organul statal competent în sancţionarea lor.

Tot ce am de spus în încheiere este că dacă acesta este socialismul acela duios, căruia îi pasă de oameni mai mult decât de avuţia materială, este deosebit de injust şi recurge la prea multă violenţă ca sa poată fi vreodată compatibil cu natura umană. Oamenii îşi vor urmări întotdeauna interesul propriu înaintea celui comun, vor căuta maximul de efect cu minimul de efort, iar asta nu poate fi schimbat nici cu lanţuri şi nici cu miere. De aceea, prefer o societate în care urmărirea scopurilor individuale să poate fi făcută în tihnă şi în care, atât timp cât eu nu iniţiez o acţiune violentă împotriva cuiva, nimeni să nu o iniţieze împotriva mea.