Friday, October 18, 2019
Acasă Blog Pagina 3

Rizeria Română din Brăila

0

Se află chiar lângă Moara Lykiardopoulos, împărțeau aceeași cale ferată ce venea din port.

“A fost înregistrată la Tribunalul Brăila, cu proces-verbal nr. 197 din 29 ianuarie 1904 cu scopul de a înfiinţa şi exploata în România o fabrică de curăţătorie de orez, de a prelucra orezul, de a face comerţ cu orezul astfel curăţat şi prelucrat şi cu produsele sale derivate şi de a încheia orice afacere care ar fi în legătură cu aceasta, având administratori pe Principele Barbu Ştirbei, P.I. Bancotescu, Anton Depope, Frantz Bergamer şi Emil von Pustau.” (Braila-online.ro)

A fost naționalizată în 1948, devenind Rizeria Steaua Roșie și a funcționat până în 1962. Nu știu nimic despre soarta ei după acest an.

Clădirile au fost devastate dar încă se țin bine. Una dintre ele avea 3 niveluri susținute de piloni și grinzi din fier, toate tăiate și duse la fier vechi, presupun.

Impresii din Cambodgia, Ep1 și singurul.

0

Am stat doar două zile în Cambodgia, petrecând cea mai mare parte din timp în zona templelor abandonate, cunoscută generic drept Angkor Wat. Construcțiile sunt impresionante, cu toate că sunt parțial ruine și parțial restaurate. Există mormane de pietre uriașe căzute din ziduri și turnuri și alte mormane de pietre numerotate de către arheologi, așteptând să fie repuse la locurile lor. E cel mai mare Lego din lume.

Templele au fost construite de diverși regi, pe parcursul a 2-300 de ani (cca 800-1100), și au și fost cucerite și apoi recucerite de diverși alți regi, motiv pentru care întregul complex e un adevărat Disneyland de zeități și statui care au fost inițial budiste, apoi au primit adăugiri și au devenit hinduse ori invers.

Cambodgienii sunt oameni foarte primitori și calzi, probabil și pentru că abia au devenit populari ca destinație și țin să atragă mai mulți turiști. Din păcate pentru ei, cei mai mulți încă depind de agricultură și pescuit și trăiesc la un nivel de sărăcie greu de descris.

Bucătăria cambodgiană e cumva tipic asiatică, cu pui, porc, vită, pește și fructe de mare plimbate sumar printr-un wok, și foarte picante, însoțite invariabil de orez ori paste din orez. Speram să găsim mai multe chestii dubioase, dar am fost dezamăgiți să descoperim că tarantula și scorpionul sunt doar pentru turiștii fraieri, fiind vândute pe stradă, dar nu fac parte din dieta standard. Au gust de carton prăjit și valoare nutritivă mai mică decât efortul de a le pride și găti.

Șarpele și crocodilul, însă, sunt interesante, se consumă sărate, uscate și un pic fripte. Au textură cam cauciucată, dar carne albă și gust de pește.

Când ajungi în Siem Reap, prima impresie e că te vor călca 5 scutere, 2 mașini și 3 Tuk Tuk-uri în același timp. Dar asta pentru că încă n-ai fost în Vietnam.

A, și au o obsesie cu hamacele. Sunt PESTE TOT, oamenii ăia au mai multe hamace decât scaune, jur! Între oricare doi copaci ori stâlpi e întins un hamac, există variante portabile, poienițele, malurile lacurilor, curțile și marginea drumului fiind pline cu ele. Am văzut până și întinse între stâlpii diagonali ai umbrarului Tuk-Tuk-ului.

Dezamăgirea majoră a venit din faptul că nu le pasă unde aruncă gunoiul. În fața casei ori a magazinului ori pe marginea drumului, lângă barcă ori casa plutitoare, pe jos, prin oraș, pe câmp, oriunde, e plin de sticle de plastic, cutii de aluminiu ori hârtii și ambalaje.

Ca un plus, există internet la orice terasă, oricât de departe ar fi de oraș, iar oamenii încep să își permită telefoane cu touchscreen și abonamente 3G.

Scris pe 13 Mai 2017.

Biserica Gherassy din Fundeni-Frunzănești

0



Industriașul grec Ioan Gherassy (Gherase?), proprietar al unei fabrici de alcool lângă București, a construit această biserică în jurul anului 1850. Nu se știe de când este abandonată, dar starea ei îmi sugerează că e așa de cel puțin 30 de ani.

Fiul cel mare al lui Gherassy, Nicolae, construiește în 1870 un cavou subteran pentru întreaga familie, aduce rămășițele părinților săi (îngropați altundeva) iar în 1888 așează deasupra un sarcofag pe al cărui capac stă scrisă povestea vieții tuturor membrilor familiei. Monumentul pare să fi fost înconjurat de obeliscuri și statui dar vandalii și vremea l-au lăsat fără ele.

Cândva, în ultimele zeci de ani, cineva a încercat niște lucrări de consolidare dar a eșuat spectaculos: a turnat beton pe frontispiciu fără a întări coloanele din cărămidă, care s-au frânt și întregul portic de la intrare s-a prăbușit în față.

În 2014, când am vizitat-o prima dată, acoperișul era deja căzut dar turla încă se vedea din depărtare.

Foto: Ana Glavce
Foto: Darmon Richter
Foto: Ana Glavce

Foto: Darmon Richter
Foto: Darmon Richter

Foto: Darmon Richter
Turnul Clopotniței
Foto: Darmon Richter

În 2015, când am revenit, am găsit turla prăbușită în mijlocul bisericii, aproape intactă. Pe locul acela stătusem cu un an înainte ca să facem poze.

Impresii din Zanzibar, Ep.7: Rețetă sigură pentru sărăcie

0

Proprietatea asupra terenului din Zanzibar revine aproape în totalitate statului, condus de Guvernul Revoluționar din Zanzibar. După cum ne spune și numele, e un guvern socialist, iar până în 1984 toată economia era centralizată, cu excepția agriculturii.

Aproape nimeni nu deține terenul de sub casa în care locuiește, nu există titluri de proprietate, registru cu proprietarii, cadastru, intabulare și chestii din astea. Casele se construiesc unde reușește fiecare, dar investiția în casă este minimă, riscul de a fi mutat cu buldozerul fiind mereu prezent.

Străinii nu pot deține proprietăți pe insulă, iar orice afacere trebuie să aibă ca asociat, în orice procent, un localnic. Pentru teren trebuie făcută o cerere de concesiune, care se acordă pentru un termen standard de 33 de ani. Doar că cererea se soluționează într-un orizont de timp nedeterminat. Știu pe cineva care a depus cererea acum 6 ani și nu se știe nimic de ea.

Mai departe, îți trebuie câteva autorizații distincte pentru construcție, dintre care una de la consiliul local, care de regulă sosește greu și după ce scapi niște plicuri cu bani pe jos.

Există un soi de lege a exproperierii, gen eminent domain, care pune la dispoziția statului toate terenurile pentru care nu există contracte de concesiune, chiar dacă e vorba de așezări în care stau oameni de zeci ori sute de ani.

De asemenea, cu drumurile de acces e greu sau imposibil. În nordul insulei niște investitori au început un complex turist imens, având promisiunea că până îl termină va fi asfaltat drumul de piatră de vreo 8 km ce duce acolo. Deocamdată, proiectul e suspendat și în conservare, pentru că termenul la care construcția drumului ar fi trebuit să înceapă a trecut de mult.

Mai spre sud, proprietarii unor școli de scuba diving și de resorturi au strâns bani ca să asfalteze drumul de acces. Li s-a interzis să facă asta de către consiliul local, sub pedeapsa unei amenzi imense.

Ultimele două povești seamănă izbitor cu promisiunile privind autostrada Pitești-Sibiu și cu cazurile oamenilor care și-au reconstruit podul luat de ape ori și-au asfaltat drumul plin de gropi și s-au ales cu dosar penal.

Cam așa procedezi dacă vrei să oferi potențialilor investitori incertitudine și risc: siguranța asupra proprietății lor și infrastructura slabă, interzicerea dezvoltării celei private și alungarea lor cu pietre. Pietre sărite din pavaj.

Sărăcia e cel mai sustenabil regim economic.

(Text scris pe 7 Martie 2017)

Vila Ivanovici din Băile Govora

0

Construită de un anume colonel Mihail Ivanovici în 1895, era închiriată turiștilor în timpul sezonului.


Confiscată de comuniști, a fost transformată în internat școlar, având săli de clasă și o grădiniță într-una dintre aripi. Mai târziu au fost amenajate aici locuințe.

Deși semnul de pe clădire spune că e pericol public încă din 2004, există semne mai recente de locuire. În august 2018 devenise însă prea șubredă și a era complet abandonată iar aripa din spate stânga stătea să cadă.

Ăăă…ce s-a întâmplat aici?
Poză furată de pe net



Impresii din Zanzibar, Ep.6: Religie, legume și fructe

0

Cei mai mulți zanzibarezi sunt, cel puțin la nivel declarativ, musulmani. Nenea ăla zbiară din difuzoare de 5 ori pe zi, dar oamenii nu prea se obosesc să se oprească din ceea ce fac și să se roage. Seara se adună grupuri de bărbați la moschee, cam jumătate dintre femei umblă cu capul acoperit, iar uniforma elevelor include hijab-ul.

Pe insulă există o mănăstire creștină, unde am înțeles că își cresc proprii porci pentru consum. Cunosc o tânără maasai care umblă cu cruciulița de aur la gât, la vedere. Unii localnici consumă alcool, uneori produs chiar de ei, din fructe (gongo – țuică din papaya), iar cei care nu consumă nu au o problemă să facă comerț cu alcool și să înlesnească turiștilor accesul la apa de foc. Business is business.

Fără nici o legătură cu religia, ajungem la legume: sunt dezamăgitoare! Singurul soi de roșii este cel pe care noi îl numim “prunișoare”, mai mult cărnos decât zemos, și se culeg înainte de a fi coapte. Motivul este rezistența la manipulare și transport: o legumă zemoasă, cu coaja moale, nu suportă încărcarea în lăzile din lemn neșlefuit, expunerea pe tarabă, transportul spre casă și apoi încă o zi – două în frigider. Nu au lăzi din plastic, depozite și mașini frigorifice.

Caastraveții sunt alb-gălbui și au un gust apos, ardeii grași sunt invariabil verzi, vinetele sunt mici și diforme. Se simte acut lipsa unor semințe de hibrizi selectați pentru rezistență, dar și gust, și a tehnologiei de producție – sisteme de picurare, tratamente înpotriva dăunătorilor, etc.

Mango, pepene roșu, ananas și passion fruit

În schimb, fructele sunt WOW! DECI WOW! Ananasul e perfect copt, iar miezul nu e deloc lemnos, mango nu are aroma înțepătoare pe care o întâlnim la noi (deh, cules încă necopt și transportat 7.000km…), iar portocalele nu sunt deloc portocalii. Sunt verzi ori galbene, cu pete și neregularități, de nu s-ar atinge nimeni de ele în piață. Dar pe cât sunt de urâte, pe atât sunt de aromate și zemoase.

Un ananas de “doar” 6kg. Citez: “N-am găsit din ăia FOARTE MARI”!!!
Cafea Robusta
Vanilie
Nucșoară

Impresii din Zanzibar, Ep.4

0

Insula asta este, într-adevăr, paradisul pe pământ, cel puțin pentru turiști. Nisipul alb și fin, oceanul albastru și limpede, fauna acvatică colorată și abundentă, excursiile la delfini și snorkeling, cocotierii, bananierii, baobabii, ananaşii imenși, mango și bananele perfect coapte, creveții, calamarii și homarii cu sos de usturoi și lime, Coca Cola rece sub umbrarele din stuf, bungalow-urile cu vedere la ocean și aer condiționat, ce îți mai poți dori?

Ca turist, nu mult mai multe. Ca localnic, însă, paradisul ăsta lasă mult de dorit. Sunt multe sate ce încă nu au curent ori apă potabilă ori drumuri asfaltate sau măcar pietruite. Toate resort-urile au generator de rezervă, iar unele, mai retrase, au bazin propriu de apă și sunt alimentate zilnic cu cisterna, în timp ce fosele sunt golite cu vidanja.

Am văzut multe școli cu semnul Unicef pe ele, iar la ora de terminare a cursurilor se umplu străzile și plajele de copii în uniformă. Ăsta e semn bun, nu prea am văzut copii hai hui în zilele de școală, iar uniformele sunt mai mereu curate și îngrijite. Când ajung acasă, însă, se schimbă în ceea ce este probabil singurul lor rând de haine, de multe ori atât de ponosite încât nu mai știi care e peticul și care e materialul original.

Se joacă pe plajă ori pe vreun maidan cu mingi jerpelite ori își inventează jocuri care nu necesită jucării. Când văd străini, îi împresoară și fac o zarvă teribilă, ori stau la gardul vreunui restaurant și îi salută în engleză, sperând la o bomboană ori câțiva şilingi. Am scos la un moment dat un șervețel dintr-un pachet, după ce făcusem pe caruselul uman pentru niște țânci, și au fost absolut fascinați de invenție. Au vrut și ei, așa că imediat m-am trezit înconjurat de 9 copii care se tamponau atent pe frunți cu șervețele parfumate.

Am văzut mai multe piețe în care fermierii își aduc marfa în lăzi confecționate din lemn și în coșuri din frunze de palmier. Nu au lăzi standard, saci de rafie ori plastic. Pe marginea drumului se vând snopi de nuiele, de lemne de foc ori saci uriași de cărbune. Cei mai mulți încă folosesc aceste materiale pentru gătit iar cei un pic mai înstăriți folosesc butelii de gaz.

În oraș nu există nici un magazin de frigidere noi, doar curți cu frigidere la mâna a doua, a treia, a…n-a. Dacă se strică vreunul, nu ai de unde să cumperi ori comanzi o piesă anume, trebuie să improvizezi, să ai noroc să găsești una similară la dezmembrări ori să îl înlocuiești.

Se găsesc, din fericire, lapte la cutie, apă îmbuteliată și pui congelați. Doar pui congelați, și ăia cam sfrijiți. Nu piept dezosat, nu pulpe ori aripioare separat, nu inimi ori ficăței. Te descurci cu ce ai. Noroc că oceanul e foarte darnic cu varietățile de pește, altfel ar fi foarte monoton dpdv gastronomic.

Vestea bună e că văd acum mai mulți turiști decât acum 2 ani, mai multe minivan-uri pe șosea, mai multe bărci în larg. Localnicii au început să folosească masiv plățile pe mobil, și văd apărând și multe smartphoane, ce-i drept, mărci low cost.

(Scris pe 22 ianuarie 2017)

Impresii din Zanzibar, Ep.5

0

Astăzi am mers cu încă 3 turiști români la școala generală din satul vecin, Pwani Mchangani.

Aici învață peste 800 de copii, în grădiniță, ciclu primar și gimnazial, în clădiri din bolțari de ciment cu acoperiș și atât. Nu au uși și ferestre, doar niște spații dreptunghiulare unde ar trebui să fie acestea. Tabla este de fapt un petic vopsit negru pe unul dintre pereți clasei.

Cei mai mici nu au bănci, stau pe jos, fetele în față, iar băieții în spate, probabil pentru că nu prea iau notițe, iar cei de clasa a 3a – a 4a stau câte 3-4 în bănci, separați pe fete și băieți.

Profesorii au câte un singur manual pentru fiecare materie, iar copiii nu au deloc. Cei mici, din ciclul primar, primesc rechizite de la stat, însă cei din ciclul secundar trebuie să își cumpere singuri. Toți își cumpără uniformele, care sunt bine întreținute.

Directorul școlii e un tip extrem de original, jumătate Gaddafi, jumătate Papa Ioan Paul al II-lea. Ne-a spus că rolul lor e să educe cât mai mulți copii cât mai bine și că are în școală musulmani, dar și creștini și hinduși, dar asta nu contează deloc.

Am luat cu noi cam 700 de bomboane, fiind siguri că facem față, și s-au dovedit insuficiente. A intrat cu noi în fiecare clasă, iar copiii stăteau inițial smirnă și cântau vreun cântecel, până scoteam bomboanele și apoi baloanele colorate. Atunci se făcea hărmălaie, iar directorul devenea zbir, îi trimitea pe fiecare la locul lui și făcea tot posibilul să mențină ordinea.

La un moment dat, amicului român care împărțea bomboane i-a căzut una lângă un băiețel care deja primise. Cel mic a luat-o de jos și l-a tras de cămașă să i-o dea înapoi.

Când s-au terminat bomboanele, mai rămăseseră două clase nevizitate, cei mai mari dintre elevi. Am căutat prin rucsaci și am găsit două pachete de biscuiți și două ciocolate topite. Directorul a luat biscuiții și a plecat să îi împartă. Din fericire, biscuiții au ajuns pentru toți, inclusiv pentru el, care s-a întors cu câțiva în pachet și cu firimituri pe buze 🙂

Am văzut pe câteva table niște subiecte tratate destul de serios. La o oră de matematică primiseră tema: de ordonat crescător niște numere, de pus semnul < ori > între altele, de spus care este par și care impar. La o alta se făceau adunări și scăderi de numere cu 5 sau 6 cifre. Moneda locală, șilingul tanzanian, are un curs de aproximativ 2.200 pentru un dolar, așa că sumele care se folosesc în tranzacții încep de la mii în sus. Cam cum erau leii vechi.

La o clasă mare erau pe tablă niște informații extrem de interesante despre trusele de prim ajutor și cum se folosesc, mai ales în caz de calamitate. Mi se pare genul de curs ce nu ar trebui să lipsească din nici o programă școlară.

Bomboana de pe tort a fost când am adus din mașină mingea de fotbal nouă, care odată ajunsă în mijlocul curții a produs urale de la sutele de băieți care pândeau la ferestre și probabil a dus la scurtarea cu vreo 10 minute a orelor. Creioanele colorate și ascuțitorile au fost primite cu entuziasm ceva mai moderat.

(scris pe 31 ianuarie 2017)

Băile Govora – Pavilionul central de băi

2

Acest veritabil palat a fost construit între 1911 și 1914 și dat în folosință în 1915, având 146 de cabine unde se făceau diverse tratamente ale căilor respiratorii, de fizioterapie și hidroterapie. De-a lungul timpului a fost de mai multe ori modernizat și dotat cu aparatură de nouă generație.

Deși a fost preluat de comuniști, stabilimentul și-a continuat activitatea intensă, un document din 1986 arătând că în luna martie ar fi avut loc 74.661 de proceduri și tratamente. (asta dacă cifrele nu sunt umflate ca să iasă la cincinal).

Nu am aflat clar de când e abandonat, însă pare să fie așa de cel puțin 10 ani, după starea de degradare. Înțeleg că ar fi acum în proprietate privată și ar exista intenția de a fi renovat. În stațiune au început să apară semne de revitalizate a turismului, hotelul Palace (construit de același arhitect) și cazinoul fiind renovatei ar parcul central reamenajat cu bun gust. De asemenea, hotelul pentru care venisem inițial, aflat în centrul orașului, este și el în stadiu incipient de reabilitare. Am mai găsit alte două ruine superbe dar le vom vedea mai târziu.

Observați tâmplăria din holul central, care se curbează odată cu pereții pentru a păstra aspectul încăperii.

Biserica din Măgureni, CL

0

Satul Măgureni ține de comuna Sărulești, unde se află și lacul cu același nume, celebru pentru capturile de crap ce au adus recorduri mondiale.

Lacul s-a format în 1983, făcând parte din lucrările de amenajare a canalului București-Dunăre, are o suprafață de 420ha, o lungime de 20km și o lățime maximă de 600m. Pe fundul lacului se găsesc rămășițele satelor Ciofliceni şi Pavliceni, părţi din Săruleşti-sat, Presna şi Sănduliţa. În 1989 proiectul canalului a fost abandonat deoarece inginerii au constatat că nu se poate menține un nivel constant al apei pentru navigație.

Pe malul sudic al lacului, la câteva sute de metri de satul Măgureni, pe o peninsulă, au rămas abandonate bisericuța construită în 1674 și clopotnița ei.

Postări populare