Wednesday, April 24, 2019
Acasă Blog Pagina 2

Biserica germană din Malcoci (Tulcea)

0

Malcoci e primul sat cum ieși din Tulcea spre Murighiol. Am văzut-o de zeci de ori în copilărie, în drum spre Deltă, crucea ei strâmbă fiind inconfundabilă. La un moment dat, însă, crucea a cedat, iar în 2007 s-a prăbușit complet tavanul.

De unde germani în Dobrogea? Au venit la mijlocul secolului XIX din Basarabia și Rusia, iar biserica au construit-o în 1890, iar turnul-clopotniță a fost adăugat în 1902.

Coloniștii au plecat în Germania în jurul celui de-al doilea război mondial, lăsând parohia fără enoriași.

Foto de la Studio EM

Impresii din Vietnam, Ep.2

0

N-am vizitat prea multe zone rurale, doar ce am văzut în goana autocarului. Ce am văzut, însă, seamănă cumva cu satele sărace și predominant agrare de la noi: plantații nesfărșite de orez, brăzdate de poteci și canale, ocazional porumb, bananieri și cocotieri răsfirați și ocazional grădini de legume.

Casele sunt simple, pătrate, făcute din blocuri de ciment, cu acoperiș din tablă. Cele mai multe nu au gard, curtea, grădina și maidanul contopindu-se într-un mare spațiu de joacă pentru copii și de scurmat pentru cele mai aerodinamice găini din galaxie. Pe malurile râurilor localnicii cresc bivoli de apă, folosiți pentru tracțiune animală ori pentru friptură și se ocupă și cu pescuitul.

Șocul cultural și tehnologic a avut loc atunci când călătoream între 2 orașe cu un autobuz de noapte și ne-am rezervat bilete de avion pe WiFi-ul autobuzului, plătind cu cardul, în timp ce traversam niște câmpuri de orez cât vedeai cu ochii.

Toți vietnamezii cât de cât înstăriți au smartfoane și abonament la internet. Adică mai toți cei care au de-a face cu turiștii, pentru că acolo e rost de bani mulți și rapid. Vorbesc un pic de engleză, dar nu prea multă și cu accent amuzant, de parcă orice afirmație ar fi o întrebare.

Le place maxim cultura vestică, le plac mărcile, hainele, stilul de viață, muzica, tot. Pe afișe și reclame sunt mulți albi zâmbitori iar manechinele din magazine sunt caucazieni supli și musculoși. Și chinezii cred că sunt la fel, pentru că la Mausoleul lui Ho Chi Minh au făcut mai multe poze cu grupul nostru, mai ales cu blondele, decât cu mausoleul propriu-zis.

Pe de altă parte, le place maxim și bling-ul. Orice chestie care sclipește, țopăie, are luminițe, e aurită și are ciucuri roșii e mișto. Toate, dar TOATE mașinile și autocarele cu care am mers aveau niște ciucurei la oglindă sau un mic zeu aurit pe bord, cu butoane. Presupun că au muzicuță și se învârt sau așa ceva.

Bărbații poartă inele ori ghiuluri și unghia mică, cea mare, ambele sau toate unghiile mari – semn că nu prestează muncă fizică, dificilă. Must be a cultural thing, dar e absolut dezgustător. Așa cum e și obiceiul de a își trage nasul, a râgâi sau a scuipa zgomotos, de față cu turiștii. Pe câțiva i-am privit dezaprobator și cred că sunt pe drumul cel bun.

Scris pe 20 Mai 2017

Hotel Pescăruș din Brăila, fost Hotel Bristol

0

Clădirea a fost construită în 1892 ca sediu al unei case de modă, apoi cumpărată de un negustor, modificată și transformată în hotel.

Confiscat în 1950 de comuniști (care i-au schimbat și numele), a fost vândută prin privatizarea firmei de stat care îl opera. Se pare că între timp au apărut moștenitorii de drept iar procesul s-ar fi terminat acum 2 ani prin despăgubirea lor în bani.

E în stare foarte proastă, transformat în groapă de gunoi de către vecini și vandalizat 🙁

Sursa: Adevarul.ro

Impresii din Vietnam, Ep 1

0

Când spui Vietnam și te gândești că e o țară comunistă, te aștepți preponderent la colibe, plantații de orez și drumuri de țărână. Ceea ce nu e complet greșit pentru zona rurală, însă orașele sunt cu totul altfel decât te-ai aștepta. (Voi reveni și la zona rurală).

Hanoi e un oraș plin de viață. Și de scutere. Mai ales de scutere. Vin din toate direcțiile și merg în toate direcțiile, fără să țină cont de semafoare, semne de circulație ori marcajele de pe carosabil. Se mișcă haotic, și totuși coordonat, ca un banc de pești, se despică pentru a face loc unui obstacol și se reunesc imediat după el. Ca să treci strada îți trebuie doar curaj și mișcări lente și previzibile. Semnul de trecere de pietoni nu are nici o valoare. De fapt, ăsta e secretul traficului infernal de acolo: să nu faci mișcări bruște și să lași să se înțeleagă ce intenții ai.

Centrul vechi este plin de turiști, majoritatea tineri backpackeri europeni ori americani, pe care îi recunoști de departe după șlapi ori ghete de trekking, șalvari cu modele asiatice și maieurile viu colorate cu elefanți ori mandale. Clădirile sunt foarte înguste și lungi, fiind lipite una de alta. (ori din motive de taxare pe front stradal, ori din cauză că negustorii își doreau deschiderea la stradă și era scump terenul).

În tot orașul (și restul țării, de altfel), observi o efervescență încredibilă a antreprenoriatului, de orice nivel. Nu există parter de clădire liber, absolut toate sunt ori restaurant, ori bar, ori magazin cu băuturi și snacks sau cu haine “de firmă”, ori agenție de turism, ori cafenea, ori orice! Cam una din 5 clădiri a devenit hotel ori hostel.

Străzile și așa înguste sunt presărate cu câte un grătar unde se prepară frigărui picante de pui, porc ori caracatiță, de o tarabă cu sucuri ori pachețele de primăvară, de vânzători ambulanți de fructe ori produse de patiserie. Toți vor să vândă, toți te îmbie și te salută cu un “Hello, Pepsi!”, “Hello, Bia! (Beer)”.

Street food e minunată, bucătarii au grijă ca totul să fie curat, produsele sunt proaspete, iar mirosurile te îmbie de peste tot. La ora 00.00, majoritatea localurilor se închid, iar proprietarii și angajații (de regulă, o familie întreagă) se așează pe trotuar cu un furtun și niște ligheane cu apă, începând spălatul vaselor, în timp ce alții gătesc în sfărșit și pentru ei înșiși. E în continuare hărmălaie, pentru că vorbesc și râd în gura mare.

Dimineață la ora 8.00 deja deschid din nou prăvăliile. O nouă zi începe.

Text scris pe 20 Mai 2017

Rizeria Română din Brăila

0

Se află chiar lângă Moara Lykiardopoulos, împărțeau aceeași cale ferată ce venea din port.

“A fost înregistrată la Tribunalul Brăila, cu proces-verbal nr. 197 din 29 ianuarie 1904 cu scopul de a înfiinţa şi exploata în România o fabrică de curăţătorie de orez, de a prelucra orezul, de a face comerţ cu orezul astfel curăţat şi prelucrat şi cu produsele sale derivate şi de a încheia orice afacere care ar fi în legătură cu aceasta, având administratori pe Principele Barbu Ştirbei, P.I. Bancotescu, Anton Depope, Frantz Bergamer şi Emil von Pustau.” (Braila-online.ro)

A fost naționalizată în 1948, devenind Rizeria Steaua Roșie și a funcționat până în 1962. Nu știu nimic despre soarta ei după acest an.

Clădirile au fost devastate dar încă se țin bine. Una dintre ele avea 3 niveluri susținute de piloni și grinzi din fier, toate tăiate și duse la fier vechi, presupun.

Impresii din Cambodgia, Ep1 și singurul.

0

Am stat doar două zile în Cambodgia, petrecând cea mai mare parte din timp în zona templelor abandonate, cunoscută generic drept Angkor Wat. Construcțiile sunt impresionante, cu toate că sunt parțial ruine și parțial restaurate. Există mormane de pietre uriașe căzute din ziduri și turnuri și alte mormane de pietre numerotate de către arheologi, așteptând să fie repuse la locurile lor. E cel mai mare Lego din lume.

Templele au fost construite de diverși regi, pe parcursul a 2-300 de ani (cca 800-1100), și au și fost cucerite și apoi recucerite de diverși alți regi, motiv pentru care întregul complex e un adevărat Disneyland de zeități și statui care au fost inițial budiste, apoi au primit adăugiri și au devenit hinduse ori invers.

Cambodgienii sunt oameni foarte primitori și calzi, probabil și pentru că abia au devenit populari ca destinație și țin să atragă mai mulți turiști. Din păcate pentru ei, cei mai mulți încă depind de agricultură și pescuit și trăiesc la un nivel de sărăcie greu de descris.

Bucătăria cambodgiană e cumva tipic asiatică, cu pui, porc, vită, pește și fructe de mare plimbate sumar printr-un wok, și foarte picante, însoțite invariabil de orez ori paste din orez. Speram să găsim mai multe chestii dubioase, dar am fost dezamăgiți să descoperim că tarantula și scorpionul sunt doar pentru turiștii fraieri, fiind vândute pe stradă, dar nu fac parte din dieta standard. Au gust de carton prăjit și valoare nutritivă mai mică decât efortul de a le pride și găti.

Șarpele și crocodilul, însă, sunt interesante, se consumă sărate, uscate și un pic fripte. Au textură cam cauciucată, dar carne albă și gust de pește.

Când ajungi în Siem Reap, prima impresie e că te vor călca 5 scutere, 2 mașini și 3 Tuk Tuk-uri în același timp. Dar asta pentru că încă n-ai fost în Vietnam.

A, și au o obsesie cu hamacele. Sunt PESTE TOT, oamenii ăia au mai multe hamace decât scaune, jur! Între oricare doi copaci ori stâlpi e întins un hamac, există variante portabile, poienițele, malurile lacurilor, curțile și marginea drumului fiind pline cu ele. Am văzut până și întinse între stâlpii diagonali ai umbrarului Tuk-Tuk-ului.

Dezamăgirea majoră a venit din faptul că nu le pasă unde aruncă gunoiul. În fața casei ori a magazinului ori pe marginea drumului, lângă barcă ori casa plutitoare, pe jos, prin oraș, pe câmp, oriunde, e plin de sticle de plastic, cutii de aluminiu ori hârtii și ambalaje.

Ca un plus, există internet la orice terasă, oricât de departe ar fi de oraș, iar oamenii încep să își permită telefoane cu touchscreen și abonamente 3G.

Scris pe 13 Mai 2017.

Biserica Gherassy din Fundeni-Frunzănești

0



Industriașul grec Ioan Gherassy (Gherase?), proprietar al unei fabrici de alcool lângă București, a construit această biserică în jurul anului 1850. Nu se știe de când este abandonată, dar starea ei îmi sugerează că e așa de cel puțin 30 de ani.

Fiul cel mare al lui Gherassy, Nicolae, construiește în 1870 un cavou subteran pentru întreaga familie, aduce rămășițele părinților săi (îngropați altundeva) iar în 1888 așează deasupra un sarcofag pe al cărui capac stă scrisă povestea vieții tuturor membrilor familiei. Monumentul pare să fi fost înconjurat de obeliscuri și statui dar vandalii și vremea l-au lăsat fără ele.

Cândva, în ultimele zeci de ani, cineva a încercat niște lucrări de consolidare dar a eșuat spectaculos: a turnat beton pe frontispiciu fără a întări coloanele din cărămidă, care s-au frânt și întregul portic de la intrare s-a prăbușit în față.

În 2014, când am vizitat-o prima dată, acoperișul era deja căzut dar turla încă se vedea din depărtare.

Foto: Ana Glavce
Foto: Darmon Richter
Foto: Ana Glavce

Foto: Darmon Richter
Foto: Darmon Richter

Foto: Darmon Richter
Turnul Clopotniței
Foto: Darmon Richter

În 2015, când am revenit, am găsit turla prăbușită în mijlocul bisericii, aproape intactă. Pe locul acela stătusem cu un an înainte ca să facem poze.

Impresii din Zanzibar, Ep.7: Rețetă sigură pentru sărăcie

0

Proprietatea asupra terenului din Zanzibar revine aproape în totalitate statului, condus de Guvernul Revoluționar din Zanzibar. După cum ne spune și numele, e un guvern socialist, iar până în 1984 toată economia era centralizată, cu excepția agriculturii.

Aproape nimeni nu deține terenul de sub casa în care locuiește, nu există titluri de proprietate, registru cu proprietarii, cadastru, intabulare și chestii din astea. Casele se construiesc unde reușește fiecare, dar investiția în casă este minimă, riscul de a fi mutat cu buldozerul fiind mereu prezent.

Străinii nu pot deține proprietăți pe insulă, iar orice afacere trebuie să aibă ca asociat, în orice procent, un localnic. Pentru teren trebuie făcută o cerere de concesiune, care se acordă pentru un termen standard de 33 de ani. Doar că cererea se soluționează într-un orizont de timp nedeterminat. Știu pe cineva care a depus cererea acum 6 ani și nu se știe nimic de ea.

Mai departe, îți trebuie câteva autorizații distincte pentru construcție, dintre care una de la consiliul local, care de regulă sosește greu și după ce scapi niște plicuri cu bani pe jos.

Există un soi de lege a exproperierii, gen eminent domain, care pune la dispoziția statului toate terenurile pentru care nu există contracte de concesiune, chiar dacă e vorba de așezări în care stau oameni de zeci ori sute de ani.

De asemenea, cu drumurile de acces e greu sau imposibil. În nordul insulei niște investitori au început un complex turist imens, având promisiunea că până îl termină va fi asfaltat drumul de piatră de vreo 8 km ce duce acolo. Deocamdată, proiectul e suspendat și în conservare, pentru că termenul la care construcția drumului ar fi trebuit să înceapă a trecut de mult.

Mai spre sud, proprietarii unor școli de scuba diving și de resorturi au strâns bani ca să asfalteze drumul de acces. Li s-a interzis să facă asta de către consiliul local, sub pedeapsa unei amenzi imense.

Ultimele două povești seamănă izbitor cu promisiunile privind autostrada Pitești-Sibiu și cu cazurile oamenilor care și-au reconstruit podul luat de ape ori și-au asfaltat drumul plin de gropi și s-au ales cu dosar penal.

Cam așa procedezi dacă vrei să oferi potențialilor investitori incertitudine și risc: siguranța asupra proprietății lor și infrastructura slabă, interzicerea dezvoltării celei private și alungarea lor cu pietre. Pietre sărite din pavaj.

Sărăcia e cel mai sustenabil regim economic.

(Text scris pe 7 Martie 2017)

Vila Ivanovici din Băile Govora

0

Construită de un anume colonel Mihail Ivanovici în 1895, era închiriată turiștilor în timpul sezonului.


Confiscată de comuniști, a fost transformată în internat școlar, având săli de clasă și o grădiniță într-una dintre aripi. Mai târziu au fost amenajate aici locuințe.

Deși semnul de pe clădire spune că e pericol public încă din 2004, există semne mai recente de locuire. În august 2018 devenise însă prea șubredă și a era complet abandonată iar aripa din spate stânga stătea să cadă.

Ăăă…ce s-a întâmplat aici?
Poză furată de pe net



Impresii din Zanzibar, Ep.6: Religie, legume și fructe

0

Cei mai mulți zanzibarezi sunt, cel puțin la nivel declarativ, musulmani. Nenea ăla zbiară din difuzoare de 5 ori pe zi, dar oamenii nu prea se obosesc să se oprească din ceea ce fac și să se roage. Seara se adună grupuri de bărbați la moschee, cam jumătate dintre femei umblă cu capul acoperit, iar uniforma elevelor include hijab-ul.

Pe insulă există o mănăstire creștină, unde am înțeles că își cresc proprii porci pentru consum. Cunosc o tânără maasai care umblă cu cruciulița de aur la gât, la vedere. Unii localnici consumă alcool, uneori produs chiar de ei, din fructe (gongo – țuică din papaya), iar cei care nu consumă nu au o problemă să facă comerț cu alcool și să înlesnească turiștilor accesul la apa de foc. Business is business.

Fără nici o legătură cu religia, ajungem la legume: sunt dezamăgitoare! Singurul soi de roșii este cel pe care noi îl numim “prunișoare”, mai mult cărnos decât zemos, și se culeg înainte de a fi coapte. Motivul este rezistența la manipulare și transport: o legumă zemoasă, cu coaja moale, nu suportă încărcarea în lăzile din lemn neșlefuit, expunerea pe tarabă, transportul spre casă și apoi încă o zi – două în frigider. Nu au lăzi din plastic, depozite și mașini frigorifice.

Caastraveții sunt alb-gălbui și au un gust apos, ardeii grași sunt invariabil verzi, vinetele sunt mici și diforme. Se simte acut lipsa unor semințe de hibrizi selectați pentru rezistență, dar și gust, și a tehnologiei de producție – sisteme de picurare, tratamente înpotriva dăunătorilor, etc.

Mango, pepene roșu, ananas și passion fruit

În schimb, fructele sunt WOW! DECI WOW! Ananasul e perfect copt, iar miezul nu e deloc lemnos, mango nu are aroma înțepătoare pe care o întâlnim la noi (deh, cules încă necopt și transportat 7.000km…), iar portocalele nu sunt deloc portocalii. Sunt verzi ori galbene, cu pete și neregularități, de nu s-ar atinge nimeni de ele în piață. Dar pe cât sunt de urâte, pe atât sunt de aromate și zemoase.

Un ananas de “doar” 6kg. Citez: “N-am găsit din ăia FOARTE MARI”!!!
Cafea Robusta
Vanilie
Nucșoară

Postări populare