N-am vizitat prea multe zone rurale, doar ce am văzut în goana autocarului. Ce am văzut, însă, seamănă cumva cu satele sărace și predominant agrare de la noi: plantații nesfărșite de orez, brăzdate de poteci și canale, ocazional porumb, bananieri și cocotieri răsfirați și ocazional grădini de legume.

Casele sunt simple, pătrate, făcute din blocuri de ciment, cu acoperiș din tablă. Cele mai multe nu au gard, curtea, grădina și maidanul contopindu-se într-un mare spațiu de joacă pentru copii și de scurmat pentru cele mai aerodinamice găini din galaxie. Pe malurile râurilor localnicii cresc bivoli de apă, folosiți pentru tracțiune animală ori pentru friptură și se ocupă și cu pescuitul.

Șocul cultural și tehnologic a avut loc atunci când călătoream între 2 orașe cu un autobuz de noapte și ne-am rezervat bilete de avion pe WiFi-ul autobuzului, plătind cu cardul, în timp ce traversam niște câmpuri de orez cât vedeai cu ochii.

Toți vietnamezii cât de cât înstăriți au smartfoane și abonament la internet. Adică mai toți cei care au de-a face cu turiștii, pentru că acolo e rost de bani mulți și rapid. Vorbesc un pic de engleză, dar nu prea multă și cu accent amuzant, de parcă orice afirmație ar fi o întrebare.

Le place maxim cultura vestică, le plac mărcile, hainele, stilul de viață, muzica, tot. Pe afișe și reclame sunt mulți albi zâmbitori iar manechinele din magazine sunt caucazieni supli și musculoși. Și chinezii cred că sunt la fel, pentru că la Mausoleul lui Ho Chi Minh au făcut mai multe poze cu grupul nostru, mai ales cu blondele, decât cu mausoleul propriu-zis.

Pe de altă parte, le place maxim și bling-ul. Orice chestie care sclipește, țopăie, are luminițe, e aurită și are ciucuri roșii e mișto. Toate, dar TOATE mașinile și autocarele cu care am mers aveau niște ciucurei la oglindă sau un mic zeu aurit pe bord, cu butoane. Presupun că au muzicuță și se învârt sau așa ceva.

Bărbații poartă inele ori ghiuluri și unghia mică, cea mare, ambele sau toate unghiile mari – semn că nu prestează muncă fizică, dificilă. Must be a cultural thing, dar e absolut dezgustător. Așa cum e și obiceiul de a își trage nasul, a râgâi sau a scuipa zgomotos, de față cu turiștii. Pe câțiva i-am privit dezaprobator și cred că sunt pe drumul cel bun.

Scris pe 20 Mai 2017

Când spui Vietnam și te gândești că e o țară comunistă, te aștepți preponderent la colibe, plantații de orez și drumuri de țărână. Ceea ce nu e complet greșit pentru zona rurală, însă orașele sunt cu totul altfel decât te-ai aștepta. (Voi reveni și la zona rurală).

Hanoi e un oraș plin de viață. Și de scutere. Mai ales de scutere. Vin din toate direcțiile și merg în toate direcțiile, fără să țină cont de semafoare, semne de circulație ori marcajele de pe carosabil. Se mișcă haotic, și totuși coordonat, ca un banc de pești, se despică pentru a face loc unui obstacol și se reunesc imediat după el. Ca să treci strada îți trebuie doar curaj și mișcări lente și previzibile. Semnul de trecere de pietoni nu are nici o valoare. De fapt, ăsta e secretul traficului infernal de acolo: să nu faci mișcări bruște și să lași să se înțeleagă ce intenții ai.

Centrul vechi este plin de turiști, majoritatea tineri backpackeri europeni ori americani, pe care îi recunoști de departe după șlapi ori ghete de trekking, șalvari cu modele asiatice și maieurile viu colorate cu elefanți ori mandale. Clădirile sunt foarte înguste și lungi, fiind lipite una de alta. (ori din motive de taxare pe front stradal, ori din cauză că negustorii își doreau deschiderea la stradă și era scump terenul).

În tot orașul (și restul țării, de altfel), observi o efervescență încredibilă a antreprenoriatului, de orice nivel. Nu există parter de clădire liber, absolut toate sunt ori restaurant, ori bar, ori magazin cu băuturi și snacks sau cu haine “de firmă”, ori agenție de turism, ori cafenea, ori orice! Cam una din 5 clădiri a devenit hotel ori hostel.

Străzile și așa înguste sunt presărate cu câte un grătar unde se prepară frigărui picante de pui, porc ori caracatiță, de o tarabă cu sucuri ori pachețele de primăvară, de vânzători ambulanți de fructe ori produse de patiserie. Toți vor să vândă, toți te îmbie și te salută cu un “Hello, Pepsi!”, “Hello, Bia! (Beer)”.

Street food e minunată, bucătarii au grijă ca totul să fie curat, produsele sunt proaspete, iar mirosurile te îmbie de peste tot. La ora 00.00, majoritatea localurilor se închid, iar proprietarii și angajații (de regulă, o familie întreagă) se așează pe trotuar cu un furtun și niște ligheane cu apă, începând spălatul vaselor, în timp ce alții gătesc în sfărșit și pentru ei înșiși. E în continuare hărmălaie, pentru că vorbesc și râd în gura mare.

Dimineață la ora 8.00 deja deschid din nou prăvăliile. O nouă zi începe.

Text scris pe 20 Mai 2017